Portul Romanesc

PORTUL ROMÂNESC

          Portul românesc este oglinda unei spiritualități și a unei estetici trainic zidite și foarte vechi. Frumusețile lui au izvorât din mii de gânduri, au curs printr-o pulbere de mâini, au fericit șiruri de vieți, dar au ramas aceleași din adâncuri de vremuri tracice. El este poporul dac, al omului nostru de astăzi. Strămoșii îl purtau cu o demnitate care în general nu se vede în haină, ci în însemnele unei nobleți. Cu ele, ei au trecut prin multe tragedii de neam. Împrejurările aspre ale istoriei începuturilor românești nu au îngăduit ca experiența de viață și filozofia să se adune în înscrieri anume ale înțelepciunii, dar aceleași vitregii au făcut ca istoria sufletului nostru să fie codificată în frumusețea liniștită a râurilor de pe ii, în rafinamentul maramelor diafane și sobrietatea fotelor țesute. În ele, sufletul ne poate fi citit ca într-o carte limpede. Așa a fost hotărâtă de destin păstrarea portului românesc și în perioadele în care curente straine moderne încercau sa-l detroneze. Aceasta este o manifestare de statornicie a firii noastre bazată pe o inteligență înnăscută. Există documente ce atestă acest conservatorism, nu numai ca pe o înclinare temperamentală, ci și ca pe un act extrem de conștiință. Un memorial străin, din secolul XVI, ne informează că în Moldova acelor vremuri se pedepsea cu moartea adoptarea într-un fel sau altul a portului străin. Cu toate acestea, dispoziția de păstrare neștirbită a portului a fost totdeauna o iubire ce ține de o anumită nuanță a sufletului românesc: ”ori vorbește cum ți-i graiul, ori te poartă cum ți-i portul...”. Sufletul românesc s-a regăsit în idealul de frumusețe al propriei lui arte, subtile, unitare și diferențiate. Arta sa este pătrunsă de măsura și noblețea discreției. Ostentația nu o orbește, stridența nu o tulbură. Bucurându-se de rar întâlnita modestie a bogăției, motivele ei radiază o impresie de  finețe și blândețe. Întâietatea nu o are motivul natural: imagini antropomorfe, păsări, viețuitoare ale pădurii, flori sau plante, imagini ale vieții de lucru sau de petrecere, ca în arta altor popoare. Arta portului românesc nu este o expresie directă a frumusteții naturii, ci a frumuseții sufletului, în ea se distinge misterul cunoașterii, toată conștiința unui neam e scrisă cu acul pe pânză. Tot ce contează în cultura unui neam este că sufletul și-a pus amprenta pe aceste însemne stravechi.

          Râurile alesăturilor constituie o gândire artistică. Atunci când descoperim imaginea naturală, ca pasărea de pe unele scoarțe, ori salba de cheițe de pe catrințe, ea nu are valoare de motiv, ci de simbol, de multe ori cu înțelesul pierdut. Ori, simbolul este prin definiție o modalitate primitivă de exprimare, ilustrare a unui concept printr-o imagine, iar arta veșmântului românesc o poartă cu mândrie. În felul acesta, frumusețea iilor și catrințelor depășește hotarele unei simple ornamentații specifice și capătă valoarea unei istorii de stil a vieții unui neam, valoarea unui document psihologic. Este o istorie mai vie decât cea a cronicilor și izvoarelor date uitării, pentru că frumusețea cusăturilor noastre este o istorie purtată de trupuri pentru a nu fi smulsă de uitare. Fiecare copilă a trebuit să învețe a o scrie, făcea parte dintr-o pregătire spirituală și apoi dintr-o ascuțire a îndemânării. Era un îndemn tainic pornit cu veacuri în urmă din inima frântă a ultimelor mame dace, ele și-au ridicat copii cu cântecul și cu acul. Astfel, portul nostru a parcurs veacurile îmtr-o frățietate cu descântecele. Cercetate cu atenție dezvăluie un cutremur de cunoaștere. Iar timpul, cu virtutea sănătoasă a uitării răului, i-a limpezit strălucirea, redându-i armonia dintâi, potrivită unui suflet sensibil și luminos.